M-am trezit cu un sentiment unic in cei 38 ani de viata (parca spusei 37, nu?) . Ora 07.00 si aveam un mare zambet pe fata , chiar si asa pocita de la somn cum era cand m-am uitat in oglinda din fata patului , vazand cum soarele lumina printre jaluzelele de la geam micuta camera mansardata , formand linii orizontale albe si negre care ajungeau pe corpul meu , facandu-ma sa simt rece si cald in acelasi timp.Odata cu aceasta senzatie aveam un sentiment care in alte circumstante m-ar fi framantat, dar de data asta ma facea sa ma simt liber de mine, de ce am fost si ce am facut, la un moment zero in care nu ai amintiri ci doar planuri de viitor. Poate mi se tragea din cauza ca eram intr-o tara necunoscuta , stiuta decat din renumele sau de inventatoarea si ascunzatoarea partizanilor, prin acele locuri misterioase in munti, unde un ''No Problem'' poate avea vreo 10 semnificatii, si unde daca aveai Golf II cu 4 faruri erai sigur in Parlamentul Serbiei, sau tara in care te asteptai sa intre peste tine in camera un barbos putind a slibovita dar cu sfantul Kalasnikov in mana.....dar, tara in care eu culmea, radiam un optimism si o stare de siguranta si de multumire de sine greu de gasit in ziua de azi la un roman ! Eu cred ca astfel de senzatii si sentimente se nasc atunci cand esti nu pregatit ci foarte pregatit sau chiar disperat de pregatit de a pleca la drum, si nu orice drum, ci unul de la care astepti mult. Asa traiam eu inceputul celei de a 2-a zi ,de la care chiar aveam asteptari mari pentru ca-mi scria pe jurnalul de bord a zilei ''Canionul Tara'' cu toate accesoriile lui ( pt cine nu stie al 2-lea dupa Grand Canyon).
Deci fac un dush, ca sa fiu sigur ca inca nu visez acea stare in care ma aflam, si cobor repede sa sorb o cafea , sa infulec ceva de la faimoasa Pekara (din nou delicios), si nu in ultimul rand sa vad ce face Cersetorul cu ale lui bagaje. Acum mai aveam o enigma rezolvata pentru ca ''No Problem'' de ieri insemna exact ce stiam si eu, totul fiind neatins pe Cersetor. Doar el era atins de prezenta mea pentru ca simteam ca nu mai poate sta pe loc prea mult, fapt pt care am si decis sa no mai lalai p-acolo si sa profit din plin de ziua care incepuse minunat. Unde mai pui ,si o vreme extraordinara la orizont ! Cu atata nerabdare de a pleca si din partea mea si a Cersetorului ora 07.45 m-a prins in sa, si dam bice sa ies cat mai repede la loc de counter-steering . Weeeeeeeeeeeee ! Parca am 20 de ani !!
Eheee... drumul de la Nova Varos pana la Canionul Tara si prin canion (rai pt motociclisti) nu o sa-l uit usor pt ca aveam mari dileme intre a opri tot la 5-10 km sa fotografiez peisajul sau a gusta din plin drumul spectaculos ce serpuia prin munti, de multe ori croindu-si calea direct prin stanca. Si cel mai frumos era ca eram pe acel drum, eu eram aproape singur pe zeci de km de mers, de parca eram protagonistul unui film gen The Truman Show in rolul principal, iar Cersetorul un actor in rolul prietenului lui Truman. Si-a jucat bine rolul, pentru ca pe tot parcursul drumetiei nu vrut deloc sa fie in rolul principal si nici sa iasa cumva in evidenta cu problemele sale. Jos palaria ! M-a sustinut tot timpul cu tot ce i-am cerut si tocmai de aceea acum avem o relatie mai stransa , cred eu de anduranta. Si tocmai cand eram eu in transa pe muzicile lui Bob Seger , apare in fata mea o pancarta cu o harta a depresiunii cu informatii despre zona si cu numele Parcului National Durmitor , mandria Muntenegrenilor. Mie un sngur lucru imi spunea anuntul ala si anume ca Tara Canyon incepe de aici si se termina peste vreo 80 de km. In 3 minute eram deja pe podul ce traversa raul Tara la o inaltime de 172 m. In 3 secunde eram dezechipat pe mijlocul podului cu aparatul foto in mana si facand fotografii ca disperatul in toate directiile canionului, dar mai cu seama raului Tara care m-a cucerit inca de cand am vazut pe internet primele fotografii. Aici la fata locului aproape ca mi-au dat lacrimile la cat de frumos era cu albastrul ce-l oferea in aval sau cu turchizul ce-l arata in amonte . M-am indragostit de Tara la prima vedere ! Nu ai cum sa nu ramai cel putin o clipa nemiscat la prezenta acestui rau oricat de incult sau indolent ai fi. Pentru mine care iubesc natura cu toata fiinta a fost magie la aceasta intalnire.
Raul Tara e renumit in toata lumea pt rafting de mare clasa si tocmai de aceea pt cei interesati si nu numai, puteti urmari linkul http://www.raftingtara.com/indexENG.html. Binenteles ca va retin atentia cu inca cateva fotografii......
Nu stiu cum a zburat timpul in jurul Tarei ca eram imbatat de frumusetile ce-mi era dat sa vad si sa memorez pe retina, dar eram si infometat probabil de la aerul pur de aici. As fi stat toata ziua in aceste locuri dar ceva-mi spunea ca n-ar fi bine sa ma cazez de unul singur pe canion, tocmai pt ca linistea si marimea canionului nu-mi dadea starea necesara unui somn bun, si aveam de gand conform planurilor mele de acasa sa parcurg tot canionul si s-ajung la Adriatica pentru urmatoarea cazare. Asa ca am inceput sa caut din mers un popas ceva pt a lua masa de pranz pt ca stii cum e...''ochii vad stomacul cere''. Am trecut pe langa un popas mai organizat dar era ocupat full de o echipa de rafting care erau in toiul pregatirilor de lansare, si mergand asa cu privirile atente mai mult pe coclauri decat la drum, ceea ce nu e bine la sanatate, era sa verific de cateva ori cum e parapetul de solid pe la ei, iatama ajuns intr-o poiana mai deschisa si proaspat cosita, strajuita de o parte si de alta de munti stancosi peticiti cu palcuri de pini apoape negri ,si binenteles in mijlocul ei (si aici nu visez) casuta din povesti , goala , pentru ca piticii erau plecati la mina !! Nu-mi pregatise-ra masa dar nici nu trebuia pentru ca aveam eu specialitatile mele de acasa ....fasole cu costita. Asa ca, pauza de masa dupa care, se vede din fotografii ce-a urmat !
